Mai bun decât Brâna Caprelor
În anul de grație ’96 ajungeam pentru prima oară în Refugiul Crăița din Crai. Descopeream cu aceasta ocazie jurnalul refugiului, un ceaslov gros, în care montaniarzii ajunși în acest loc secret își așterneau gândurile pe hârtie.
Am fost fascinat de rândurile rămase dinainte de ’89. Toate vorbeau despre despre munte ca despre un templu al libertății individuale.
Anii au trecut, jurnalele din refugii au dispărut. Refugiile au dispărut. Cabanele au ars.
Dar munții au rămas. Mai golași, asediați de mașini și ATV-uri, sufocați de proprietate privată și de turiști care ajung în vârf fără transpirație.
Libertatea de altă dată (încă mai) există. Alături de oameni potriviți ne putem deschide și dezbate idei. Am făcut-o în Buila, unul din ultimele bastioane oltenesti ale libertății.
Da, am fost pe Brâna Caprelor, am transpirat pe grohotiș, am fost uluiți de sălbăticia locului și am simțit adrenalina la înălțime. Ne-am făcut selfie-uri cât pentru o lună întreagă de Instagram.
Însă toate acestea au valorat mai puțin decât compania. Decât faptul că nu m-am mai simțit singur într-o lume de YesMeni dresați să repete la nesfârșit ultimele noutăți furnizate de rețele sociale din dotare.
Micii matinali de Dedulești, discuțiile din duba albă NoGravity, pâinea caldă din Păușești și polemica civilizată între generații a fost pentru mine oaza de normalitate după care tânjeam de mult.
Proiectele NoGravity au reușit să unească oameni care seamănă între ei. Experiențele noastre Outdoors sunt mai bune decât ale lor nu din cauza locurilor pe care le descoperim, ci datorită oamenilor care ne însoțesc!
Brâna Caprelor, Buila Vânturarița