Hai la cățărat în sală cu NoGravity Detalii

A fost odată în 1997 (II)

11 martie 2021

Continuăm una din poveștile tinereții noastre aventuroase. 1997. Ce vremuri! Prima parte poate fi citită aici.

Vine așadar seara plecării. Aveam tren pe la 11 seara și schimbam pe undeva pe la Simeria cu un personal până la Ohaba. În momentul ieșirii din casă eram deja echipat cu bocancii, jambierele, pufoaica, plus o imensitate de rucsac și arătam ca un cioban care a suferit mutații genetice. De aici, lesne de înțeles privirile lungi ale oamenilor pe stradă și în tramvai la apariția unui astfel de specimen.

În fine, plec spre Bebi și mă aștept să îl găsesc pregătit, mai ales că eram deja în întârziere. Ajung la el, sun, deschide maică-sa și se sperie de arătarea de la ușă. Depășim momentul și îmi zice să aștept, că Bebi e în baie… Mă gândeam că era totuși 10 seara, nu prea mai erau troleibuze spre gară, iar eu eram mai împopoțonat decât bradul de Crăciun. După o așteptare scurtă iese băiatul nostru în halat de baie și papuci foarte relaxat, ca de la duș.

Dau să-i zic ceva de dulce cu gândul la trenul pe care îl pierdeam. Din fericire Bebi era pus pe glume; își luase halatul de baie peste hainele de munte și în mai puțin de cinci minute tropăiam cu bocancii pe asfalt către stația de autobuz. Cu pufoaicele noastre de doi metri cubi și rucsacii de 80 litri umpluți până la refuz dădeam senzația că mergem cu capra de Sărbători.

Ajungem la gară, luam bilete reduse cu carnetul de elev, ne suim în tren și dormim răstigniți până spre dimineață când ajungem la Simeria. Aici schimbăm trenul cu un personal și, din vorbă în vorbă, trenul oprește în stația Ohaba de Sub Piatră. Observând destul de târziu că aia e stația noastră de coborâre, sărim ca arși să strângem rucsacii și calabalâcul pe care-l împrăștiasem prin compartiment. Știam că trenul nu stă decât un minut, iar noi pierdusem deja vreo 30 de secunde. Ajungem totuși pe peron și răsuflam ușurați.

Atunci se trezește Bebi că a uitat ceva în compartiment (era vorba de un trident de la rucsac, pe care îl mai rătăcisem și în Simeria, și pe care l-am pierdut până la urmă) și sare iar în tren, reușind să coboare la limită, dar victorios cu obiectul uitat. În vara următoare va avea o experiență mai puțin plăcută cu săritul din mers din tren; de data asta însă scăpase.

În gara Ohaba găsim renumitul IMS (primul model de Aro) care făcea curse spre complexul Cârnic, de unde urma să o luăm la pas până la Cabana Pietrele. Facem 2-3 ore până la Pietrele, unde ajungem la prânz și ne cazăm într-una dintre căsuțele complexului. Zăpada destul de mare, frigul și oboseala drumului ne-au făcut să stăm mai mult în căbănuță. Am strâns ceva lemne și am încercat să facem focul în sobă. Nu prea ne-a ieșit;  lemnele ude ardeau greu și scoteau mult fum, așa că ne-am lăsat păgubași.

Între timp ne-am făcut comozi, asta însemnând că am împrăștiat conținutul celor doi rucsaci în toată camera, lucru de altfel destul de uzual în ieșirile noastre la munte. În acea seara am avut o revelație care avea să-mi modifice pentru totdeauna felul de a-mi face rucsacul.

Bebi a rămas uimit de câte boarfe îmi luasem la mine pentru trei zile (atât credeam noi că vom sta pe munte) și a insistat să-și sublinieze sentimentele printr-o mare bășcălie la adresa mea toată seara. Adevărul e că nu trebuie multă minte să umpli un rucsac de 80 de litrii cu șosete, maieuri, chiloți, tricouri și vreo trei bluze, după care să-l cari în spate ca un bou.

Fără foc în cameră am pus la treabă sacii noștri de dormit de care eram foarte mândrii. Privind în urmă, foloseam de fapt niște pături cu fermoar si, mai mult ca să ne încurajăm singuri, nu recunoșteam că ne era frig. Într-un târziu, am adormit cu gândul la drumul pe care voiam să-l facem a doua zi până la cabana Buta.

Din informațiile noastre până la Buta era un drum de 8-9 ore. Ce nu luasem în calcul noi era că acest timp se scotea vara, iar iarna nu era recomandat turiștilor. De la Pietrele la Buta se urca până pe creasta principala a Retezatului, care se traversează pe la Curmătura Bucurei (2206 m), după care se coboară până în Valea Lăpușnicului Mare (1598 m), apoi se urcă iar până la Șaua Plaiului Mic (1879 m) și în sfârșit se coboară la Cabana Buta (1580 m). Așadar un drum destul de sinuos, cu diferențe mari de nivel.

După un somn binemeritat ne trezim pe la 10 dimineața și cum ne respectam blazonul, prelungim micul dejun până pe la ora 11. Ne strângem calabalâcul și ne echipam cu antiderapantele de pensionari. Câte una de fiecare, că nu aveam decât două!!!

Mergem să predam cheia de la căsuță. Cabanierul se face verde la față când vede în ce casă am stat și ne arată cum în partea exterioara acesta avea un perete pe jumătate ars din cauza sobei defecte. Se crucește că am scăpat fără să luăm foc și ne întreabă încotro plecăm noi la ora 12. La răspunsul nostru că vrem să ajungem în ziua aia la Buta ne întrebă scurt:

– De unde sunteți mă voi?

– Din București, zicem noi fără să percepem tonul mirat-disprețuitor al cabanierului.

– Aveți grijă la Curmătura Bucurei că s-ar putea să fie cornișa mare!,

-Nu-i nimic, că avem antiderapantele astea! și îi arătăm foarte mândrii, ghearele din aluminiu montate pe câte un bocanc fiecare.

– Bine măcar că aveți pufoaice groase. Oricum vă opresc băieții mai sus la Gențiana!, ne-a mai zis și s-a uitat compătimitor la noi.

Nu am înțeles mesajul decât mult mai târziu. Veseli nevoie mare am plecat la prânz foarte hotărâți să trecem cele două șiruri de munți înainte să se întunece.

Prima parte a poveștii poate fi citită aici.

Va urma!

, , ,

Pentru mai multe informații nu ezitați să ne contactați la telefon 0720 328 888 sau email: contact@nogravity.ro

Săptămânal, la NoGravity Club organizăm evenimente social-educative pentru copii și familie. Pentru confortul tău am centralizat într-un singur loc atelierele, taberele și excursiile noastre. Verifică periodic calendarul activităților pentru a-ți putea rezerva din timp un loc la evenimentele noastre

Vezi calendarul
Află primul

Primește ofertele și noutățile pe mail